Inerența Biblică

Când o persoană începe să citească Biblia, nu va dura mult până când va da peste afirmații precum „Dumnezeu a spus…”, „așa vorbește Domnul” sau acestea sunt „cuvintele Domnului…”. Aceste tipuri de afirmații apar de sute de ori atât în Vechiul, cât și în Noul Testament. De fapt, însuși Decalogul începe cu fraza: „Atunci Dumnezeu a rostit toate aceste cuvinte” (Exodul 20:1). De treizeci și trei de ori în cartea Leviticului, citim cuvintele: „Domnul i-a vorbit lui Moise” (4:1; 5:14; etc.). Numai în Psalmul 119, Scripturile sunt preamărite ca fiind Cuvântul lui Dumnezeu de aproximativ 175 de ori. În Noul Testament, apostolul Pavel a afirmat că mesajul său nu a fost primit de la om, ci „prin revelația lui Isus Hristos” (Galateni 1:12). În mod similar, în timp ce scria bisericii din Tesalonic, el a afirmat că ceea ce a scris era „cuvântul Domnului” (1 Tesaloniceni 4:15). Cu adevărat, scriitorii atât ai Vechiului, cât și ai Noului Testament au pus un mare accent pe faptul că mesajul lor era de origine divină – că ei au vorbit, nu prin voia omului, ci „prin Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21).

DEFINIREA INSPIRAȚIEI

Nu numai că Biblia pretinde că este inspirată, dar definește și descrie și ce înseamnă prin inspirație. În 2 Timotei 3:16, Pavel a afirmat: „Toată Scriptura este insuflată de Dumnezeu”. Termenul grecesc care stă la baza cuvântului „inspirație” (theopneustos) înseamnă „suflat de Dumnezeu”. Astfel, Pavel a afirmat că Scriptura este produsul suflării lui Dumnezeu. Dumnezeu a suflat efectiv Scripturile. Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu – nu al omului. Trei versete mai târziu (în 2 Timotei 4:2), Pavel a declarat: „Prin urmare… propovăduiește Cuvântul”. De ce? Pentru că este Cuvântul lui Dumnezeu. La fel de sigur cum suflarea lui Dumnezeu a adus Universul în existență (Psalmul 33:6), tot așa Biblia se declară a fi rezultatul suflării lui Dumnezeu.

În a doua sa epistolă (1:16-21), Petru a făcut aluzie la ocazia importantă a transfigurării lui Hristos – când Dumnezeu a vorbit literalmente din ceruri direct lui Petru, Iacov și Ioan. Dumnezeu a proclamat oral insistența Sa că Isus este Fiul Său preaiubit și că oamenilor li se poruncește să-L asculte (Matei 17:5). Apoi, Petru a declarat: „Şi avem cuvântul prorociei făcut şi mai tare,… Fiindcă, mai întâi de toate, să știți că nicio prorocie din Scriptură nu se tâlcuiește singură” (nu este prin o interpretare personală). Petru spunea că Scripturile oferite de profeți sunt la fel de sigure și la fel de autoritare ca vocea lui Dumnezeu care a vorbit pe muntele transfigurării.

Apostolul a explicat în continuare că Scripturile (cuvântul profetic) nu erau de ‚interpretare personală’, ceea ce înseamnă că nu au provenit de la sine sau din mintea celor care le-au scris. Scriptura nu a venit din „voia omului”. Nu este rezultatul final al cercetării umane sau al investigației umane asupra naturii lucrurilor. Scriptura nu este produsul propriei gândiri a scriitorilor săi. Dimpotrivă, „oamenii au vorbit de la Dumnezeu, mânați de Duhul Sfânt” (2 Petru 1:21). Cuvântul „mânați” în Greaca originală înseamnă „duși” sau „aduși”. Petru a afirmat că Duhul Sfânt, în esență, i-a ridicat pe scriitori (profeții) și i-a „adus” la scopul pe care El l-a ales. Astfel, Scripturile, deși scrise prin intermediul instrumentelor umane, au fost atât de supravegheate de Dumnezeu încât cuvintele rezultate sunt ale Lui.

Acesta este același Petru care, în timp ce aștepta venirea Duhului în Faptele Apostolilor 2 în ziua de Rusalii, s-a ridicat printre ceilalți ucenici și a declarat: „Bărbați, fraților, trebuia să se împlinească Scriptura spusă mai dinainte de Duhul Sfânt, prin gura lui David, cu privire la Iuda”, și apoi a citat din Psalmi (Faptele Apostolilor 1:16 și urm.). Petru credea că Duhul Sfânt a guvernat ceea ce a scris David, iar rezultatul acelei scrieri este desemnat „Scriptură”.

Acesta este același Petru care, în 1 Petru 1:10-12, a explicat: (1) că purtătorii de cuvânt inspirați din Vechiul Testament nu au înțeles întotdeauna toate informațiile date de Dumnezeu prin ei; (2) că Duhul lui Hristos era cel care opera (sau lucra) asupra lor; (3) că aceleași informații inspirate erau prezentate în zilele lui Petru de către apostoli; și (4) că același Duh Sfânt le conducea cuvintele. Aceasta înseamnă că oamenii inspirați și-au folosit propriile minți în timp ce produceau material inspirat, dar produsul era al lui Dumnezeu, deoarece nu au înțeles întotdeauna semnificația producțiilor lor.

Acesta este același Petru care, în 2 Petru 3:15-16, s-a referit la „fratele nostru preaiubit Pavel” că „v-a scris”. Apoi a menționat: „căci așa face în toate scrisorile lui, când vorbește despre aceste lucruri. În ele sunt lucruri greu de înțeles, pe care cei neștiutori şi nestatornici le interpretează greșit, ca şi pe celelalte Scripturi, spre propria lor distrugere.”. Observați că Petru a clarificat că: (1) Pavel a scris scrisori (epistole); (2) acele epistole sunt clasificate cu „restul Scripturilor” – astfel că scrisorile lui Pavel sunt Scriptură în aceeași măsură ca și Vechiul Testament și alte scrieri din Noul Testament; și (3) aceste scrieri sunt autoritare și divine, deoarece Petru a spus că a le răstălmăci înseamnă a invita „distrugerea” – o referire evidentă la dizgrația lui Dumnezeu și la prejudiciul spiritual care rezultă din nerespectarea cuvintelor lui Dumnezeu.

Biblia pretinde fără îndoială pentru sine statutul de „inspirație” – fiind suflată de Însuși Cel Atotputernic. Acea inspirație implică o astfel de supraveghere de către Dumnezeu încât chiar și cuvintele în sine au intrat sub influența Sa divină. Regele David a afirmat odată: „Duhul Domnului vorbește prin mine și Cuvântul Lui este pe limba mea” (2 Samuel 23:2). Observați că David nu a spus că „gândurile” sau „conceptele” lui Dumnezeu erau pe limba lui, ci că Cuvântul lui Iehova era pe limba lui. În 1 Corinteni 2, apostolul Pavel a declarat că lucrurile lui Dumnezeu au fost revelate oamenilor de Duhul lui Dumnezeu. Apoi, cu privire la mesajele inspirate divin, el a continuat să afirme: „Nu vorbim prin cuvinte învățate prin înțelepciunea omenească, ci prin învățături de la Duhul, întrebuințând lucrurile duhovnicești pentru cei duhovnicești” (1 Corinteni 2:13, ASV, subl. adăugată; cf. Ioan 17:8). Cuvintele revelației divine sunt cuvinte dirijate de Duhul, nu cuvinte ale simplei înțelepciuni umane. Aceasta este inspirația verbală. Aceasta nu înseamnă că scriitorilor li s-a făcut „dictare”. Mai degrabă, Biblia indică faptul că Dumnezeu și-a adaptat activitatea inspiratoare la temperamentul individual, vocabularul și idiosincraziile stilistice ale fiecărui scriitor.

INERENTA BIBLICĂ ȘI DUȘMANII EI

O întrebare pe care un număr aparent tot mai mare de indivizi din timpurile recente au pus-o este dacă fiecare cuvânt din Scriptură este sau nu „adevăr inspirat”? Infidelii, ateii și scepticii au ridiculizat mult timp ideea de inerență biblică. Adică, ei nu cred că Biblia (fie în starea sa originală, fie în cea actuală) este lipsită de erori sau neadevăruri. [NOTĂ: Cuvântul „erență” derivă din infinitivul latin errare, care înseamnă „a rătăci”, în timp ce prefixul ‚in’ neagă cuvântul. Prin urmare, a susține inerența biblică înseamnă a afirma că Scripturile aderă la adevăr, mai degrabă decât să se îndepărteze sau să se „rătăcească” de la el (vezi Preus, 1984, pp. 91-93; Packer, 1958, p. 95).] Pentru necredincioși, Biblia este pur și simplu o altă „carte failibilă scrisă de oameni imperfecți”. Acești critici indică nenumărate pasaje din Scriptură ca fiind în contradicție fie cu alte pasaje din Scriptură, fie cu un anumit adevăr istoric, geografic sau științific „cunoscut”. Din păcate, cu poziții proeminente în școlile publice, universități, întreprinderi și în mass-media, criticii Bibliei au devenit mult mai puternici și influenți în timpurile recente. Din ce în ce mai mulți sceptici pot fi auziți în întreaga lume la radio, la televizor, pe internet și în sălile de clasă. În cartea lor interesantă, Surveying the Religious Landscape: Trends in U.S. Beliefs (Analiza peisajului religios: tendințe în credințele din SUA), George Gallup Jr. și D. Michael Lindsay au abordat schimbarea atitudinilor americanilor față de Biblie. Ei au afirmat:

Mai mulți Americani se îndreaptă spre o interpretare a Bibliei ca o carte de fabule, istorie și precepte morale. …Încercările de demitizare a Bibliei care au fost în curs de desfășurare în mediul academic de ani de zile par să se mute din ce în ce mai mult din sala de clasă în băncile din biserică…. Abia în 1963, două persoane din trei considerau Biblia ca fiind cuvântul real al lui Dumnezeu, care trebuie luat literal, cuvânt cu cuvânt. Astăzi, doar o persoană din trei mai aderă la această interpretare (1999, p. 36).

Cu siguranță, de ani de zile, scepticii au lucrat din greu în încercările lor de a submina unul dintre pilonii fundamentali ai credinței creștine – Biblia fiind Cuvântul inspirat și fără greșeală al lui Dumnezeu. Oricât de dăunătoare ar fi doctrina lor, totuși, un mesaj mai dăunător al erorii biblice poate fi auzit de la un număr de oameni care pretind că sunt creștini.

De la ascensiunea „erudiției” liberale în secolul al XVIII-lea, atacuri nemiloase asupra integrității Bibliei au fost lansate din interiorul Creștinătății. Autoritatea mozaică a Pentateuhului, istoricitatea cărții Iona și chiar miracolele lui Hristos sunt doar o mostră a subiectelor biblice pe care erudiții liberali le-au atacat fără încetare în ultimele trei secole. Nume precum Karl Graf, Julius Wellhausen și Rudolf Bultmann sunt citate frecvent în contexte academice în care integritatea Bibliei este contestată. La sfârșitul secolului al XX-lea, scriitorul George Marsden, în cartea sa intitulată Reforming Fundamentalism (Reformarea fundamentalismului) (1987), a documentat modul în care unul dintre cele mai populare seminare teologice din America (Fuller Seminary) renunțase la inerența Scripturii încă din anii 1960. Din păcate, această tendință a avut un efect de bulgăre de zăpadă în întreaga Americă, astfel încât, din ce în ce mai mult, mai multe școli de teologie, chiar și cele cu un fundal mult mai conservator decât Fuller Theological Seminary, resping credința că Biblia este exactă în tot ceea ce învață.

În 2002, ACU Press a publicat o carte intitulată God’s Holy Fire (Focul Sfânt al lui Dumnezeu), scrisă de trei profesori de la Graduate School of Theology de la Abilene Christian University (Facultatea de Teologie a Universității Creștine din Abilene). Punând la îndoială utilitatea și/sau pertinența termenului „inerență”, Kenneth Cukrowski, Mark Hamilton și James Thompson au întrebat dacă „inerența se aplică chiar și detaliilor narative minore?” (p. 40). Potrivit acestor oameni, „[Î]n numeroase cazuri din Biblie, se găsesc inconsecvențe aparente în narațiuni” (p. 40). Exemplele pe care le-au dat au inclus: (1) învierea fiicei lui Iair; (2) blestemarea smochinului de către Isus; (3) curățirea templului; și (4) citatul lui Matei din Ieremia în 27:9. În urma acestor presupuse inconsecvențe interne, ei au afirmat apoi: „Uneori, narațiunea nu corespunde cu relatarea istorică” (p. 40). Deși Cukrowski, Hamilton și Thompson au recunoscut că „de fapt, mai multe informații ar putea rezolva multe dintre aceste dificultăți” (p. 41), ei au observat mai târziu: „Deoarece Biblia a ajuns la noi prin intermediul ființelor umane, viziunea noastră înspre originii divine a Scripturii nu este o chestiune de certitudine matematică, ci în cele din urmă o afirmare a credinței” (p. 45). În cele din urmă, acești oameni i-au descris nu pe sceptici, ci pe „Creștinii bine intenționați” care consideră Scriptura ca fiind Cuvântul veridic al lui Dumnezeu în tot ceea ce spune, ca fiind cei care „în încercările lor de a oferi certitudine absolută,… au creat o criză de credință”, deoarece „simt întotdeauna responsabilitatea de a oferi un răspuns pentru orice potențială discrepanță” (p. 44). Potrivit acestor scriitori, Creștinii doar „presupun că Dumnezeu a asigurat precizia precisă a versiunilor originale” (p. 42, subl. adăugată).

Poate că cea mai perplexă poziție a presupușilor credincioși ai Bibliei cu privire la inerența Scripturii provine dintr-o carte foarte populară, adesea folosită de apologeții creștini atunci când apără inerența Biblică. Hard Sayings of the Bible (Spuneri grele din Biblie) este o compilație de articole ale patru erudiți biblici bine cunoscuți – Walter Kaiser, Peter Davids, Manfred Brauch și F. F. Bruce – care ar trebui să ajute cititorii Bibliei să găsească răspunsuri la întrebări dificile fără a compromite textul Biblic. Prin urmare, este foarte îngrijorător să vedem cum unul dintre acești scriitori a „explicat” un pasaj din Scriptură în 1 Corinteni 10. Răspunzând la modul în care Pavel a concluzionat că 23.000 de israeliți au căzut în Vechiul Testament ca urmare a imoralității lor sexuale (1 Corinteni 10:8), mai degrabă decât 24.000, pe care Moise i-a dat în Numeri 25:9 ca număr al celor care au murit în ciumă, Peter Davids a scris:

Este posibil ca Pavel, citând Vechiul Testament din memorie în timp ce le scria Corintenilor, să se fi referit la incidentul din Numeri 25:9, dar mintea lui să fi alunecat un capitol mai târziu în alegerea numărului…. Nu putem exclude posibilitatea ca în mediul său local, în timp ce scria, să fi existat vreo referire la 23 sau 23.000, și asta să fi cauzat o eroare în mintea lui.

Pavel nu încerca să instruiască oamenii cu privire la istoria Vechiului Testament și, cu siguranță, nu cu privire la detaliile istoriei Vechiului Testament.

Astfel, avem aici un caz în care Pavel face aparent o eroare de memorie din anumite motive (cu excepția cazului în care are o revelație specială despre care nu ne informează), dar eroarea mentală nu afectează învățătura. Cât de des am auzit predicatori cu Biblii scrise în fața lor făcând erori similare de detalii care nu au afectat în niciun fel mesajul lor? Dacă observăm acest detaliu (și de obicei puțini o fac), noi (sperăm) zâmbim pur și simplu și ne concentrăm asupra ideii principale care este prezentată. Așa cum s-a menționat mai sus, Pavel probabil că nu avea o Biblie scrisă pe care să o verifice (deși uneori aparent avea acces la suluri ale Vechiului Testament), dar în plină dictare a citat un exemplu din memorie și a greșit un detaliu (pp. 598-599, comentarii între paranteze în original, subl. adăugată).

Se presupune că Pavel a făcut pur și simplu o greșeală. A greșit, la fel ca atunci când un predicator de astăzi citează greșit un pasaj din Scriptură. Conform mărturiei repetitive a lui Davids, Pavel a avut pur și simplu „o eroare de memorie” (experimentând astfel ceea ce unii astăzi ar putea numi un „moment de senilitate”), iar reacția noastră (precum și a scepticilor) ar trebui să fie să „zâmbim pur și simplu și să ne concentrăm asupra ideii principale care este prezentată”.

Incredibil! Walter Kaiser, Peter Davids, Manfred Brauch și F.F. Bruce scriu o carte de 800 de pagini într-o încercare de a răspunde la numeroase presupuse contradicții biblice și de a apăra integritatea Bibliei, și totuși Davids are îndrăzneala să sugereze că apostolul Pavel „a citat un exemplu din memorie și a greșit un detaliu”. De ce și-a petrecut Davids atât de mult timp (și spațiu) răspunzând la diverse întrebări pe care scepticii le ridică frecvent, și apoi a ajuns la concluzia că omul care a scris aproape jumătate din cărțile Noului Testament a făcut greșeli în scrierile sale?! El a ajuns exact la ceea ce învață necredincioșii – scriitorii Bibliei au făcut greșeli! În plus, dacă Pavel a făcut o greșeală în scrierile sale, ar fi putut greși cu ușurință și în altă parte. Și dacă Pavel a făcut greșeli în alte scrieri, cum putem spune că Petru, Ioan, Isaia și alții nu au „alunecat” ocazional? De fapt, de ce să nu explicăm toate presupusele discrepanțe ca fiind rezultatul unei erori momentane a minții scriitorului?

Realitatea este că, dacă Pavel, sau oricare dintre acești oameni, au făcut greșeli în scrierile lor, atunci ei nu au fost inspirați de Dumnezeu (cf. 2 Timotei 3:16-17; 2 Petru 1:20-21), deoarece Dumnezeu nu face greșeli (cf. Tit 1:2; Psalmul 139:1-6). Și dacă Scripturile nu au fost „date prin inspirația lui Dumnezeu”, atunci Biblia nu este de la Dumnezeu. Și dacă Biblia nu este de la Dumnezeu, atunci scepticul are dreptate. Dar scepticul nu are dreptate! Pasajul din 1 Corinteni 10:8 poate fi explicat logic fără a presupune că scrierile lui Pavel sunt inexacte. Răspunsul constă în faptul că Pavel a afirmat că 23.000 au căzut „într-o singură zi”, în timp ce în Numeri 25:9 (pasajul „soră” probabil cu 1 Corinteni 10:8), Moise a scris că numărul total al celor care au murit în ciumă a fost de 24.000. Moise nu a indicat niciodată cât timp a durat ca cei 24.000 să moară, ci a afirmat doar că acesta a fost numărul „celor care au murit în ciumă”. Astfel, relatarea din 1 Corinteni ne oferă pur și simplu mai multe cunoștințe despre exact ceea ce s-a întâmplat în Numeri 25 – 23.000 dintre cei 24.000 care au murit în ciumă au murit „într-o singură zi”.

Din păcate, Peter Davids respinge complet numeroasele locuri în care Pavel afirmă că scrierile sale sunt de la Dumnezeu. Când Pavel a scris bisericilor din Galatia, le-a spus că învățăturile sale i-au „fost descoperite de Isus Cristos” (1:12). În prima sa scrisoare către creștinii din Tesalonic, el a afirmat că cuvintele pe care le-a scris erau „prin cuvântul Domnului” (4:15). Bisericii din Efes, Pavel i-a scris că mesajul lui Dumnezeu a fost „le-a fost descoperit acum sfinților Lui apostoli şi profeți, prin Duhul” (3:5). Și în aceeași epistolă în care Davids afirmă că Pavel „a făcut o eroare de memorie”, Pavel a spus: „ce vă scriu este o poruncă a Domnului” (1 Corinteni 14:37). Pavel nu a inventat fapte despre poveștile Vechiului Testament. Nici nu a trebuit să se bazeze pe propria sa memorie failibilă pentru a-și aminti anumite numere sau nume. Scrierile sale au fost Scriptură inspirată (2 Petru 3:16). Duhul Sfânt i-a revelat Adevărul – totul (cf. Ioan 14:26; Ioan 16:13). La fel ca scriitorii Vechiului Testament, Pavel a fost pe deplin inspirat de Duhul Sfânt (cf. 2 Samuel 23:2; Faptele Apostolilor 1:16; 2 Petru 1:20-21; 3:15-16; 2 Timotei 3:16-17).

CARE A FOST VIZIUNEA LUI ISUS ȘI A SCRIITORILOR BIBLIEI FAȚĂ DE SCRIPTURĂ?

Ceea ce teologii liberali nu le spun cititorilor lor este că Biblia însăși oferă dovezi convingătoare despre natura inspirației sale. Poate că cel mai important este faptul că nici Isus, nici vreun scriitor al Bibliei nu a pus vreodată la îndoială un singur pasaj din Scriptură. Isus și scriitorii Scripturii au crezut în veridicitatea și fiabilitatea istorică chiar și a celor mai disputate părți ale Vechiului Testament. Observați câteva exemple.

În timp ce vorbea cu fariseii în regiunea Iudeii de dincolo de Iordan, Isus și-a confirmat credința în existența reală a unui cuplu original creat în timpul săptămânii Creației (Matei 19:4; cf. Geneza 2:24).

În timp ce scria bisericii din Corint, Pavel și-a afirmat credința în Adam ca fiind primul om (1 Corinteni 15:45). Apoi, în prima sa scrisoare către Timotei, el a atestat faptul că Eva a fost creată după Adam (2:13; cf. Geneza 2:7,21-25).

Pavel a considerat înșelăciunea Evei de către șarpe ca pe un eveniment istoric (2 Corinteni 11:3; 1 Timotei 2:13-14; cf. Geneza 3).

Atât Isus, cât și apostolul Petru au crezut că Noe a fost o persoană reală și că Potopul global a fost un eveniment istoric (Matei 24:37-39; 2 Petru 2:5; 3:6; cf. Geneza 6-8).

Isus și Petru și-au afirmat, de asemenea, credința în istoricitatea lui Lot și în distrugerea Sodomei (Luca 17:28-32; 2 Petru 2:6-7; cf. Geneza 19).

Pavel a atestat trecerea israeliților prin Marea Roșie și și-a afirmat credința în faptul că au băut apă dintr-o stâncă (1 Corinteni 10:1-4; cf. Evrei 11:29; cf. Exodul 14), în timp ce Isus și-a confirmat credința în vindecarea miraculoasă a israeliților care și-au ațintit ochii asupra șarpelui de bronz pus de Moise în deșert (Ioan 3:14; cf. Numeri 21:4-9).

În cele din urmă, spre deosebire de mulți oameni de astăzi, inclusiv unii dintre cei care pretind că cred că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu, Isus a considerat relatarea despre cele trei zile și trei nopți ale lui Iona în pântecele unui pește mare ca pe un eveniment istoric (Matei 12:39-40).

Există numeroase alte exemple de acest fel, care demonstrează credibilitatea Scripturii. Scriitorii Vechiului Testament care au venit după Moise și-au exprimat încrederea totală în Pentateuh, precum și în scrierile celorlalți. Mai mult, Isus și scriitorii Noului Testament au considerat întotdeauna afirmațiile reciproce și ale scriitorilor Vechiului Testament ca fiind veridice, indiferent de subiect.

Deși astăzi nu este deloc neobișnuit ca un scriitor religios să nu fie de acord cu un altul, chiar și atunci când împărtășesc aceleași opinii religioase sau sunt membri ai aceluiași grup religios, scriitorii Bibliei nu au criticat niciodată scrierile unii altora – chiar și atunci când s-ar fi putut aștepta ca ei să facă acest lucru. De exemplu, Pavel l-a mustrat public pe Petru pentru disimularea sa inacceptabilă (Galateni 2:11 și urm.). Totuși, Petru nu s-a răzbunat niciodată denigrând scrierile lui Pavel. De fapt, așa cum s-a observat mai devreme, Petru a afirmat că scrierile lui Pavel erau la fel de autoritare ca și „celelalte Scripturi” (2 Petru 3:15-16). În plus, apărând dreptul bătrânilor de a primi remunerație din trezoreria bisericii pentru munca lor, Pavel a citat Deuteronom 25:4 și Luca 10:7 și le-a clasificat pe ambele drept „Scriptură” (1 Timotei 5:18). Este clar că scriitorii Bibliei au considerat întotdeauna lucrările unii altora ca fiind veridice. Cum poate cineva care pretinde că este creștin să susțină punctul de vedere că Scripturile conțin erori? Isus și scriitorii Bibliei au recunoscut întotdeauna că Dumnezeu a asigurat acuratețea precisă a versiunilor originale (cf. Cukrowski, et al., 2002, p. 42). De ce ar trebui să facem altfel?

INERANȚĂ PÂNĂ LA ULTIMUL DETALIU

Isus a aprobat întregul Vechi Testament de cel puțin o duzină de ori, folosind denumiri precum: Scripturile (Ioan 5:39); Legea (Ioan 10:34); Legea și Profeții (Matei 5:17); Legea, Profeții și Psalmii (Luca 24:44); sau Moise și Profeții (Luca 16:29). În plus, Fiul lui Dumnezeu a citat, s-a referit sau a făcut aluzie la incidente din cel puțin optsprezece cărți diferite ale Vechiului Testament. Dar în ce măsură a crezut Hristos în inspirație? Referințele următoare documentează fără îndoială că Domnul a afirmat inspirația verbală până la literele Scripturii. În Matei 5:17-18, Hristos a exclamat:

Să nu credeți că am venit să stric Legea sau Prorocii; am venit nu să stric, ci să împlinesc. Căci adevărat vă spun, câtă vreme nu vor trece cerul şi pământul, nu va trece o iotă sau o frântură de slovă din Lege înainte ca să se fi întâmplat toate lucrurile.

„Iota” (yod) era cea mai mică literă Ebraică, iar „frântura de slovă” era o mică linie pe anumite litere Ebraice. Este echivalent cu a spune că chiar și punctarea lui „i” și traversarea lui „t” vor rămâne. Când Isus a folosit acești termeni specifici ca exemple, El a afirmat precizia cea mai mare pentru Vechiul Testament.

În Ioan 10:34-35, Isus s-a implicat într-un schimb de replici cu niște Evrei care L-au acuzat de blasfemie. El a respins acuzația citând Psalmul 82:6, referindu-se la pasaj ca „lege”. Isus s-ar putea referi la un psalm ca „lege” în sensul că psalmii fac parte din Scriptură. Astfel, Isus atribuia autoritate legală întregului corpus al Scripturii. El a făcut același lucru în Ioan 15:25. De asemenea, apostolul Pavel a citat din Psalmi, Isaia și Geneza și s-a referit la fiecare ca „Legea” (1 Corinteni 14:21; Romani 3:19; Galateni 4:21). După ce Isus a citat din Psalm și s-a referit la el ca „lege”, El a adăugat: „și Scriptura nu poate fi încălcată”. Ce declarație incredibilă! Observați că Hristos a echivalat „legea” cu „Scriptura” – folosind termenii ca sinonime. Când a declarat că „legea” sau „Scriptura” „nu poate fi încălcată”, El sublinia faptul că este imposibil ca Scriptura să fie anulată, ca autoritatea ei să fie negată sau ca adevărul ei să fie rezistat (vezi Warfield, 1970, pp. 138-140). „Nu poate fi golită de forța sa prin faptul că este demonstrată ca fiind eronată” (Morris, 1995, p. 468).

Isus a citat un pasaj relativ obscur din Vechiul Testament și a declarat că este autoritar, deoarece „Scriptura nu poate fi încălcată”. Ascultătorii Săi Evrei au înțeles acest fapt. Dacă ar fi avut mentalitatea pe care o au mulți liberali astăzi, ar fi putut lăsa deoparte acest pasaj, spunând că psalmistul a făcut o greșeală sau că această secțiune a Scripturii conține erori. Ei ar fi putut răspunde întrebându-L pe Isus: „De unde știi că această parte a Scripturii este adevărată, dacă altele nu sunt adevărate?” Observați, totuși, că acesta nu a fost răspunsul lor. Atât Isus, cât și publicul Său au înțeles că psalmul din care a citat El era adevărat – ​​pentru că face parte din Scriptură! Cu adevărat, Isus a considerat fiecare parte a Scripturii, chiar și cele mai „ocazionale” fraze ale sale, ca fiind Cuvântul autoritar al lui Dumnezeu.

Odată, când Isus i-a provocat pe farisei să clarifice identitatea lui Mesia (Matei 22:41-45), El s-a concentrat asupra folosirii de către David a termenului singular „Domn” în Psalmul 110:1. El i-a întrebat pe farisei, zicând: Deci, dacă David Îl numește Domn, cum este El fiul lui? (Matei 22:45). Întregul argument al lui Isus depindea de inspirația verbală.

După învierea lui Isus, Luca a înregistrat cum Isus s-a arătat la doi bărbați pe drumul spre Emaus, care erau întristați și oarecum nedumeriți de recenta crucificare a Celui despre care sperau că „va izbăvi pe Israel” (Luca 24:21). Cu ochii lor fiind ținuți „ca să nu-L cunoască” (24:16), ei i-au relatat lui Isus ce se întâmplase în ultimele zile cu privire la moartea Sa, înmormântarea Sa și mormântul gol. Textul indică faptul că Isus i-a mustrat apoi pe acești doi bărbați, zicând: „O, nepricepuților şi zăbavnici cu inima, când este vorba să credeți tot ce au spus rorocii! Nu trebuia să sufere Hristosul aceste lucruri şi să intre în slava Sa?” (24:25-26, subl. adăugată). Observați că Isus nu i-a certat pentru că erau zăbavnici să creadă în o parte din ceea ce au spus profeții, ci pentru că au neglijat să creadă în tot ce au spus despre Hristos. Din acest motiv, Isus a început „de la Moise și de la toți prorocii” și „le-a tâlcuit, în toate Scripturile, ce era cu privire la El” (24:27).

Nu este de mirare că Isus își mustra contestatarii religioși cu fraze precum: „N-ați citit nici măcar Scriptura aceasta?” (Marcu 12:10; cf. Matei 21:42); „Vă rătăciți, pentru că nu cunoașteți nici Scripturile” (Matei 22:29); „Dacă ați fi știut ce înseamnă aceasta” (Matei 12:7); sau „Duceți-vă și învățați ce înseamnă aceasta” (Matei 9:13). Gândul de bază din astfel de afirmații este că adevărul lui Dumnezeu se găsește în Scriptură, iar dacă ignori Scripturile, ești susceptibil de eroare.

DOVADA PRECISĂ CĂ INSPIRAȚIA IMPLICĂ INERANȚA

În mijlocul discuției Sale cu saducheii cu privire la negarea învierii morților (Matei 22:23-33), Isus s-a referit la Exodul 3:6, unde Dumnezeu i-a spus lui Moise: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac și Dumnezeul lui Iacov”. Când Iehova a rostit aceste cuvinte, Avraam era mort de aproape 400 de ani, totuși Domnul a afirmat încă: „Eu sunt Dumnezeul lui Avraam”. După cum Isus le-a arătat corect saducheilor, „Dumnezeu nu este un Dumnezeu al celor morți, ci al celor vii” (Matei 22:32). Astfel, Avraam, Isaac și Iacov trebuie să fi fost vii. Dar singura modalitate prin care puteau fi vii era dacă duhurile lor au continuat să supraviețuiască morții trupurilor lor. Acest tip de existență conștientă implică o viitoare înviere a trupului – chiar punctul pe care Hristos îl sublinia. De interes, totuși, este faptul că întregul Său argument s-a bazat pe timpul verbului! [NOTĂ: Afirmația că Isus a făcut argumente bazate chiar și pe timpul verbelor este adevărată. Cu toate acestea, o astfel de afirmație are nevoie de clarificare. Ebraica nu are de fapt timp trecut, prezent sau viitor. Mai degrabă, o acțiune este considerată fie completă, fie incompletă, și astfel verbele apar în Ebraică ca perfecte sau imperfecte. Niciun verb nu apare în declarația lui Dumnezeu din Exodul 3:6. În consecință, timpul este implicit, mai degrabă decât exprimat. În acest caz, gramatica Ebraică ar permite orice timp al verbului „a fi”. Isus, totuși, a clarificat ambiguitatea inerentă pasajului, afirmând în mod specific ceea ce avea Dumnezeu în vedere, motiv pentru care Matei a păstrat folosirea de către Isus a timpului prezent Grecesc (ego eimi).]

În mod similar, cu o altă ocazie, în timp ce era testat de un grup de Evrei cu privire la faptul dacă L-a văzut sau nu pe „tatăl” lor Avraam, Isus a răspuns spunând: „Adevărat, adevărat vă spun că, mai înainte ca să se nască Avraam, sunt Eu” (Ioan 8:58, subl. adăugată). La fel ca în cazul în care Dumnezeu a vrut ca Moise să impresioneze Egiptul cu natura Sa eternă, numindu-Se „Eu sunt Cel ce sunt” (Exodul 3:14), Hristos a căutat să impresioneze Evreii din primul secol cu eternitatea Sa. Isus nu este un „am fost” sau un „voi fi” – El este… „din veșnicie în veșnicie” (Psalmul 90:2). Încă o dată, El și-a bazat întregul argument pe timpul verbului.

Același tip de încredere într-un singur cuvânt a fost exprimat de Pavel (când s-a referit la Geneza 22:18) în Galateni 3:16: „Promisiunile i-au fost făcute lui Avraam şi seminței lui; el nu spune „şi semințelor“, ca şi cum ar fi mai multe, ci se referă la una: „şi seminței lui, care este Cristos. (subl. adăugată). Forța argumentului său s-a bazat pe numărul substantivului (singular, spre deosebire de plural).

Având în vedere faptul că Isus și scriitorii Bibliei au considerat cuvintele Scripturii ca fiind inspirate (și, prin urmare, adevărate), chiar și până la timpul unui verb și numărul unui substantiv, așa ar trebui să facă toți creștinii. Cu adevărat, așa cum a scris psalmistul cu mult timp în urmă: ” Temelia Cuvântului Tău este adevărul şi toate legile Tale cele drepte sunt veșnice” (Psalmul 119:160, ASV, subl. adăugată). Sau, așa cum este tradus pasajul în versionea Engleză NKJV: „Întregul Tău cuvânt este adevărul”. Totul este adevărat și totul este de la Dumnezeu. Este exact în toate părțile sale. Întreaga Biblie este de origine divină și, prin urmare, este fiabilă și demnă de încredere. Da, Dumnezeu a folosit ființe umane pentru a scrie Biblia și, făcând acest lucru, le-a permis să-și lase amprenta asupra ei (de exemplu, tipul de limbaj folosit, temerile exprimate, rugăciunile oferite, interesele, influențele educaționale etc.). Dar, ei au scris fără a face niciuna dintre greșelile obișnuite pe care scriitorii umani sunt predispuși să le facă în circumstanțe normale. Dumnezeu s-a asigurat că cuvintele produse de scriitorii umani pe care i-a inspirat sunt lipsite de erorile și greșelile caracteristice scriitorilor neinspirați. În realitate, sute de pasaje biblice încurajează poporul lui Dumnezeu să aibă încredere deplină în Scripturi, dar niciun text nu încurajează nicio îndoială sau chiar o ușoară neîncredere în Scriptură. A te baza pe ineranța fiecărui detaliu istoric afirmat în Scriptură înseamnă a urma învățătura și practica autorilor biblici înșiși.

CÂND VORBESC SCRIPTURILE, VORBEȘTE DUMNEZEU

Din când în când, Isus și scriitorii Bibliei au afirmat că Dumnezeu este autorul Scripturii. Observați în Matei 19:4-6 cum Isus a atribuit cuvintele din Geneza 2:24 lui Dumnezeu ca Autor. El i-a întrebat pe fariseii care au venit să-L ispitească: „N-ați citit că Ziditorul, de la început, i-a făcut parte bărbătească și parte femeiască și a zis: „De aceea va lăsa omul pe tatăl său și pe mama sa și se va lipi de nevasta sa, și se vor face un singur trup?” (subl. adăugată). Interesant este că, în Geneza 2:24, nu este oferită nicio indicație că Dumnezeu era cel care vorbește. Mai degrabă, cuvintele sunt pur și simplu un comentariu narativ scris de autorul uman Moise. Prin faptul că Isus a atribuit cuvintele reale lui Dumnezeu, El a arătat clar că toată Scriptura este scrisă de Dumnezeu (cf. 2 Timotei 3:16). Când a scris creștinilor din Corint, Pavel a tratat problema în același mod (1 Corinteni 6:16).

În numeroase ocazii din Scriptură, se spune că Dumnezeu spune anumite lucruri care, în contextul lor original, sunt doar cuvintele Scripturii. De exemplu, Evrei 3:7 spune: „De aceea, cum zice Duhul Sfânt…”, și apoi este citat Psalmul 95:7. În Faptele Apostolilor 4:25, se spune că Dumnezeu a vorbit prin Duhul Sfânt prin gura lui David cuvintele din Psalmul 2:1. În Faptele Apostolilor 13:34, Dumnezeu este prezentat ca afirmând cuvintele din Isaia 55:3 și Psalmul 16:10. În fiecare dintre aceste cazuri, cuvintele atribuite lui Dumnezeu nu sunt în mod specific cuvintele Sale în contextul lor original, ci doar cuvintele Scripturii înseși. Scriitorii Noului Testament s-au referit uneori la Scripturi ca și cum ar fi Dumnezeu (cf. Romani 9:17; Galateni 3:8) și s-au referit uneori la Dumnezeu ca și cum ar fi Scriptura. Astfel, Biblia se prezintă ca fiind chiar cuvintele lui Dumnezeu.

În Evrei 1:5-13, scriitorul a citat din Psalmul 2:7, 2 Samuel 7:14, Deuteronom 32:43, Psalmul 104:4, Psalmul 45:6-7, Psalmul 102:25-27 și Psalmul 110:1. Scriitorul epistolei către Evrei a atribuit fiecărui dintre aceste pasaje lui Dumnezeu ca vorbitor. Totuși, în contextul lor original din Vechiul Testament, uneori Dumnezeu este vorbitorul, în timp ce alteori nu este, și, de fapt, I se vorbește sau se vorbește despre El. De ce ar atribui scriitorul epistolei către Evrei toate aceste pasaje lui Dumnezeu fără discriminare? Pentru că toate au în comun faptul că sunt cuvintele Scripturii și, ca atare, sunt cuvintele lui Dumnezeu. Astfel, fiecare cuvânt al Bibliei este Cuvântul lui Dumnezeu! Și, așa cum s-a rugat Isus în noaptea trădării Sale, „cuvântul Tău este adevărul” (Ioan 17:17).

DUMNEZEU NU POATE MINȚI

De la început până la sfârșit, Biblia dezvăluie că Ființa infinită, eternă, care a creat totul și pe toți cei care există în Univers (în afară de El Însuși), este plin de adevăr. „Duhul Lui este adevărul” (1 Ioan 5:6), „cuvintele Lui sunt adevărate” (2 Samuel 7:28), „legea Lui este adevărul” (Psalmul 119:14), „poruncile Lui sunt adevărul” (Psalmul 119:151), „judecățile Lui… sunt adevărate” (Psalmul 19:9) și „lucrările Lui sunt adevărul” (Daniel 4:37). El întruchipează literalmente adevărul. Când Fiul lui Dumnezeu era pe Pământ, El a pretins că este adevărul (Ioan 14:6). Nu este nimic fals în Dumnezeu. Când Pavel i-a scris lui Tit, l-a descris pe Dumnezeu ca fiind Cel „care nu poate să mintă” (1:2). În mod similar, scriitorul epistolei către Evrei a declarat că „este cu neputință ca Dumnezeu să mintă” (6:18).

Dacă Dumnezeu este perfect și dacă Biblia este Cuvântul lui Dumnezeu (ceea ce pretinde a fi, după cum demonstrează secțiunile anterioare), atunci rezultă că, în forma sa originală, așa cum a venit inițial de la Dumnezeu, Biblia trebuie să fie perfectă. Scripturile nu pot greși dacă sunt „născute” de Dumnezeu. Oricât de mult ar încerca cineva, logic, nu se poate avea și una, și alta. Biblia este fie de la Dumnezeu (și, prin urmare, fără cusur în autografele sale originale), fie conține greșeli și, prin urmare, nu a venit de la Dumnezeul adevărului. Nu există cale de mijloc.

Unii argumentează: „Dar Biblia a fost scrisă de oameni. Și „a greși este omenește”. Astfel, Biblia nu ar fi putut fi perfectă de la început.” Luați în considerare sofismul unei astfel de raționamente. Dacă o persoană concluzionează că toți oamenii greșesc – indiferent de circumstanțe – atunci Isus trebuie să fi păcătuit. (1) Isus a fost o ființă umană (Galateni 4:4). (2) Ființele umane păcătuiesc (Isaia 53:6). (3) Prin urmare, Isus a păcătuit. Dar majoritatea studenților Bibliei știu că Isus nu a păcătuit. Noul Testament declară că El era „curat” și „drept” (1 Ioan 3:3; 2:1) și „n-a făcut păcat și în gura Lui nu s-a găsit vicleșug” (1 Petru 2:22). El a fost „un miel fără meteahnă și fără pată” (1 Petru 1:19), „care n-a cunoscut păcat” (2 Corinteni 5:21). Deoarece știm că Isus nu a păcătuit, ceva trebuie să fie greșit cu argumentul de mai sus. Dar ce este?

Greșeala este să presupunem că Isus este ca orice alt om. Sigur, simplele ființe umane păcătuiesc. Dar, Isus nu a fost o simplă ființă umană. El a fost o ființă umană perfectă. Într-adevăr, Isus nu a fost doar om, ci a fost și Dumnezeu. La fel, Biblia nu este o simplă carte umană. Este și Cuvântul lui Dumnezeu. Ca și Isus, este atât divină, cât și umană. Și așa cum Isus a fost om, dar nu a păcătuit, tot așa și Biblia este o carte umană, dar nu greșește. Atât Cuvântul viu al lui Dumnezeu (Hristos), cât și Cuvântul Său scris (Scriptura) sunt umane, dar nu greșesc. Ele sunt divine și nu pot greși. Nu poate exista mai multă eroare în Cuvântul scris al lui Dumnezeu decât a existat păcat în Cuvântul viu al lui Dumnezeu. Dumnezeu nu poate greși, punct final (Geisler și Howe, 1992, pp. 14-15, subl. în orig.).

Desigur, este normal să facem greșeli. (De fapt, este foarte probabil ca acest articol să conțină una sau mai multe greșeli.) Însă, condițiile în care au scris autorii Bibliei erau departe de a fi normale. Ei au fost îndemnați și călăuziți în tot adevărul de Duhul lui Dumnezeu (Ioan 16:13; 2 Petru 1:21).

RAȚIONALITATEA INERANȚEI

Din păcate, nu este neobișnuit să auzim teologi liberali și pe cei care simpatizează cu ei sugerând că părțile „spirituale” ale Scripturii sunt inspirate, dar că porțiunile care tratează chestiuni de istorie, geografie, astronomie, medicină și altele asemenea, nu sunt. Acest concept, cunoscut sub numele de doctrina „inspirației parțiale”, este eronat din cel puțin trei motive. În primul rând, nu există declarații în Scriptură care să determine o persoană să creadă că acest mod de interpretare a Bibliei este acceptabil. Dimpotrivă, așa cum s-a indicat deja, atât Isus, cât și autorii Bibliei au lucrat întotdeauna pornind de la premisa că Cuvântul lui Dumnezeu este în întregime adevărat (Psalmul 119:160), nu parțial adevărat.

În al doilea rând, dacă ar fi adevărat că numai secțiunile „spirituale” ale Bibliei sunt fără greșeală, fiecare persoană care citește textul ar avea responsabilitatea personală de a cerceta documentele biblice pentru a decide exact care aspecte sunt „spirituale” (deci, inspirate) și care nu sunt (deci, neinspirate). O astfel de interpretare a Scripturii, însă, batjocorește autoritatea biblică.

Biblia poate fi autoritară dacă, și numai dacă, este cu adevărat și verificabil Cuvântul lui Dumnezeu. Faptul că cuvântul Său a fost transmis prin oameni nu-i anulează autoritatea, atât timp cât El i-a controlat astfel încât să-i ferească de orice eroare. Dacă controlul Său asupra autorilor biblici nu a fost total, nu putem fi niciodată siguri unde a fost scriitorul exact (deci credibil) și unde a greșit (deci demn de respingere). Într-un astfel de caz, Biblia ar fi autoritară numai atunci când am declara-o noi ca atare. Atunci ne ducem la punctul de plecare, iar omul devine mai autoritar decât Biblia, în loc să se supună îndrumărilor ei (Shelly, 1990, p. 152, elementele dintre paranteze în original).

Dacă creștinii abandonează doctrina ineranței biblice, atunci ar fi imposibil să existe un standard al adevărului după care toți oamenii ar trebui să-și trăiască viața. Asemenea fiului care ascultă de tatăl său în măsura în care este de acord cu regulile tatălui, un creștin ar avea propriul său standard de autoritate, deoarece Biblia ar fi autoritară numai atunci când ar considera-o un ghid de încredere. Simplu spus, nu se poate demonstra că Scriptura este autoritară din punct de vedere divin dacă Biblia (din nou, în autografele originale) conține erori factuale.

În cele din urmă, dacă un creștin crede că Biblia este failibilă, atunci este forțat să accepte concluzia inevitabilă că, în unele ocazii, Dumnezeu a „suflat” adevărul, în timp ce în altele a „suflat” eroare (cf. 2 Timotei 3:16). Dacă toată Scriptura este indicată ca fiind de la Dumnezeu – chiar și comentariile narative și declarațiile necredincioșilor – atunci un atac asupra credibilității oricărui pasaj este un atac asupra Dumnezeului Atotputernic. Dacă Dumnezeu poate inspira un om să scrie adevăruri teologice și doctrinare, El poate inspira simultan același om să scrie cu precizie istorică și științifică. Dacă Biblia nu este de încredere în aluziile sale la chestiuni „periferice”, cum se poate avea încredere că este veridică și exactă în chestiuni mai centrale? Este un Dumnezeu omnipotent incapabil să-i ferească pe scriitorii umani de a face declarații false în înregistrarea cuvintelor Sale? Nu este suficient să se sublinieze că Biblia nu a fost concepută pentru a fi un manual de știință sau istorie. Dacă, în procesul de promovare a agendei Sale spirituale, Dumnezeu a făcut aluzie la geografie, cosmologie sau medicină, Dumnezeu nu a mințit. Nici nu ar permite unei persoane inspirate să vorbească fals.

Trebuie pusă întrebarea: Dacă Dumnezeu nu se poate ocupa corect de chestiuni „triviale” (cum ar fi indicații geografice sau numele unei persoane), de ce ar crede cineva că se poate încrede în El cu ceva la fel de important ca siguranța sufletului său veșnic și să se aștepte ca El să se ocupe de aceasta într-un mod mai adecvat? Sau, privit din alt unghi, luați în considerare întrebarea pe care Isus i-a adresat-o lui Nicodim: „Dacă v-am vorbit despre lucrurile pământești și nu credeți, cum veți crede dacă vă voi vorbi despre lucrurile cerești?” (Ioan 3:12). Implicat în această afirmație este faptul că, dacă Isus i-ar fi spus lui Nicodim lucruri pământești, acestea ar fi fost adevărate. Aceeași raționament se aplică și în cazul Bibliei. Deoarece este Cuvântul lui Dumnezeu, ar fi corectă în orice chestiune pe care o abordează. Mai mult, dacă Biblia nu este veridică în chestiuni fizice, atunci nu se poate avea încredere în ea atunci când abordează chestiuni spirituale. Cu adevărat, conceptul de inspirație parțială pune la îndoială integritatea și natura lui Dumnezeu, intră în conflict cu dovezile inspirației și ar trebui respins ca erezie.

Oamenii cred pe bună dreptate că o discrepanță reală în cadrul Bibliei ar discredita autenticitatea Scripturii, din simplul motiv că acei oameni au fost creați de Dumnezeu pentru a funcționa rațional! Ei recunosc că, prin definiție, adevărul trebuie să fie coerent cu el însuși. Natura însăși a adevărului este de așa natură încât nu conține contradicții sau erori. Dacă Dumnezeu este capabil să comunice adevărul Său ființelor umane, este de neconceput și ilogic ca El să nu poată sau să nu vrea să facă acest lucru cu o coerență și certitudine deplină. Infailibilitatea fără ineranță nu poate fi susținută fără contradicție logică.

Cât de trist este faptul că încercarea de a compromite integritatea textului sacru este cu totul inutilă, având în vedere faptul că nicio acuzație de discrepanță împotriva Bibliei nu a fost vreodată susținută. Există explicații plauzibile dacă individul va studia și se va aplica unei evaluări oneste și amănunțite a dovezilor disponibile. Dumnezeu a oferit suficiente dovezi pentru a permite unei persoane oneste să ajungă la adevăr și să-I cunoască voia (Ioan 6:45; 7:17; 8:32). Cei care sunt dispuși să facă compromisuri și care se îndepărtează de o devoțiune față de inspirația verbală și ineranța Scripturii, demonstrează o lipsă de credință atât în Dumnezeu, cât și în Cuvântul Său.

REFERINȚE

Cukrowski, Kenneth L., Mark W. Hamilton și James W. Thompson (2002), God’s Holy Fire (Focul Sfânt a lui Dumnezeu) (Abilene, TX: ACU Press).

Gallup, George Jr. și Michael Lindsay (1999), Surveying the Religious Landscape: Trends in U.S. Beliefs (Analiza peisajului religios: tendințe în credințele din SUA) (Harrisburg, PA: Morehouse Publishing).

Geisler, Norman și Thomas Howe (1992), When Critics Ask (Când criticii pun întrebări) (Wheaton, IL: Victor).

Kaiser, Walter C. Jr., Peter H. Davids, F.F. Bruce și Manfred T. Brauch (1996), Hard Sayings of the Bible (Spuse grele din Biblie) (Downers Grove, IL: InterVarsity Press).

Marsden, George (1987), Reforming Fundamentalism: Fuller Seminary and the New Evangelicalism (Reformarea fundamentalismului: Seminarul Fuller și noul evanghelism) (Grand Rapids, MI: Eerdmans).

Morris, Leon (1995), The Gospel According to John (Evanghelia după Ion) (Grand Rapids, MI: Eerdmans), ediția revizuită.

Packer, J.I. (1958), “Fundamentalism” and the Word of God (Fundamentalism si Cuvântul lui Dumnezeu) (Grand Rapids, MI: Eerdmans).

Preus, Robert (1984), “Notes on the Inerrancy of Scripture,” Evangelicals and Inerrancy, ed. (Note privind infailibilitatea Scripturii, Evanghelicii și infailibilitatea, ed.) Ronald Youngblood (Nashville, TN: Thomas Nelson).

Shelly, Rubel (1990), Prepare to Answer (Preparat sa dea Răspuns) (Grand Rapids, MI: Baker).

Warfield, Benjamin (reimprimare 1970), The Inspiration and Authority of the Bible (Inspirația și autoritatea Bibliei) (Philadelphia, PA: Presbyterian & Reformed).

---

Published June 11, 2025